Lecţii…

Standard

Zilnic mă confrunt cu lumea din jurul meu…Cunosc oameni noi, câştig experienţă pe scena de teatru, numita „viaţă”….Zilnic învăţ să fiu aproape de cei dragi, să nu îi dezamăgesc, să iubesc lucrurile care mi se întâmpă…
Zilnic iau decizii care, într-un fel sau altul, influenţează întâmplările viitoare… Zilnic mă gândesc la : „ce ar fi fost dacă…?”.. Şi zilnic îmi spun că nu merită să pot da timpul înapoi…

Ce ar fi viaţa dacă nu ar exista lacrimile de bucurie, tristeţe, spaimă, uimire? 

Nu aş schimba nimic din ce mi s-a întâmplat sau mi se va întâmpla pentru că, datorită acestor lucruri, simt că trăiesc, simt că am trăit…

Iubesc mai mult zâmbetul unui copi când ştiu că eu nu mai pot fi aşa… Iubesc mai mult zborul unei păsări când ştiu că eu nu pot zbura…Privesc cu alţii ochi lacrimile bătrânilor ce îşi doresc să mai fie, chiar şi pentru o clipă, tineri…

Pentru că….

Standard

„A scoate prietenia din viaţă e ca şi cum am scoate soarele din lume.” Cicero

               Prietenia…un cuvânt greu de definit. 
Un prieten e cel care te ajută, cel care e lângă tine mereu, cel care te înţelege fără să-i fi spus un cuvânt.
În ultimii ani am învăţat că nu contează numărul de prieteni care te înconjoară… Contează devotamentul, iubirea şi încrederea cu care te înconjoară.
Zilnic învăţ că gesturile cele mai mărunte arată devotamentul şi iubirea faţă de persoana respectivă…
Şi mereu voi învăţa că nu contează nimic altceva dacă lângă tine se află prieteni adevăraţi…
Şi niciodată nu poate fi totul frumos, totul atât de perfect aşa cum noi ne dorim să fie…
M-am convins şi eu însumi de asta…E prima oară când sunt tristă din acestă cauză, prima oară când o astfel de pierdere mă face să nu îmi doresc să merg mai departe…
Am cunoscut prietenia adevărată, acea prietenie care îmi dă încredere, acea prietenie „forever”, iar acum e posibil să rămân doar cu amintiri pentru că niciodată nu va fi aşa cum ne dorim noi 😦

Poezii…

Standard

Anul acesta, la ora de limba română, cu ajutorul doamnei profesoare, am aprofundat opera unui autor de care m-am îndrăgostit, Ion Minulescu. Iată o poezie, din multele lui poezii, care îmi place foarte mult:                       

În cinstea celei care a plecat

Azi-noapte a plouat ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea…
O noapte plouă-n cinstea mea…
O noapte plouă-n cinstea ei…

Azi-noapte, însă, a plouat
În cinstea celei care-a plecat!

A plecat?…
Cine-a plecat?
N-am plecat nici eu, nici ea –
A plecat altcineva!…

Dar cine-a fost nu ştim nici noi!…
Ştim doar c-am găzduit-o amândoi
Şi-am găzduit-o fiindcă ne-a plăcut.
Pesemne Dumnezeu aşa a vrut!…
Că şase săptămâni în şir,
Din ziua când ne-am întâlnit,
O clipă nu ne-am despărţit…
Şi le-am trăit la fel tustrei.
Sorbind doar din parfumul ei –
Parfum de trandafir!…

A stat cu noi,
Şi-am stat cu ea,
Ca doi pantofi pe-o Buhar?,
Ca două mâini într-un manşon.
Ca două flori de crin pe un blazon!…
Şi totdeauna-am fost aşa –
Ea tot cu noi,
Noi tot cu ea…
Şi totdeauna-am fost la fel –
Un trio de violoncel.
Cu care ea ne sincopa,
Ne-ndepărta,
Ne-apropia
Şi, mână-n mână cu-amândoi,
Se destrăma
Şi se-ntregea
Cu fiecare dintre noi!…
Şi totuşi…
Iat-o c-a plecat!…

De ce-a plecat?…
Nici Dumnezeu nu ştie!…
Ştim doar atât –
Că n-are să mai vie
Chiar dac-ar fi s-o-ntoarcem iar din drum!…

Şi norii plini şi grei de-o ploaie nouă
Au hotărât solemn să nu mai plouă
În cinstea nimănui de-acum!…