Muza pierdută

Standard

Se ridică pe vârfuri și găsi curajul să-i șoptească:
– Încă există speranță…mereu va exista!
– Ai spus că e prea târziu! Ai spus că trebuie să uiți toate acestea, că nu mai vrei să te pierzi în ritmul unei melodii care nu ți se mai potrivește!
– Ai curaj să mai spui un cuvânt… încă există speranță…cuvântul e închis în sufletul tău…dă-i drumul și totul va fi așa cum ai visat…
– Curaj…speranță…suficient oare?

Se depărtă cu pași timizi de parcă plutea, în urma ei lăsând un dulce parfum, iar șoldurile ce se unduiau în rochia de mătase mă făceau să îmi doresc să alerg după ea, să o cuprind. Îmi doream ca trupurile noastre să se contopească într-o singură atingere, într-o ultimă atingere să simt că mi se lasă în brațe cu tot, cu fericire, zâmbete, regrete, suspine. Îmi doream să îmi pierd degetele de pianist în părul ei de foc… Da, îmi doream să fiu acolo doar pentru ea.
– Speranță…curaj…nu cere prea mult, dar acum ea nu mai e decât fata care nu se mai pierde în ritmul melodiei cântată de pianul stingher..
©

Acum scrie…

Standard
Acum scrie alte versuri pe care nimeni nu le mai înțelege sau nimănui nu-i mai pasă de ce se întâmplă.
Acum scrie ultimele versuri neutre pe care alții le-au uitat în suflete pierdute.
Acum scrie versuri îmbătrânite pe care doar soarele le mai întinerește cu câte o mângâiere de raze așternute la prima oră a dimineții.
Acum scrie ca mai apoi să uite tot ce s-a spus în clipe de prea mult timp pierdute, aruncate în 
indiferență.
Acum scrie pentru Ea sau pentru lumea de lângă ea și pentru fiecare zâmbet primit în ultima zi de glorie.
Acum scrie pentru pentru ploaia lui mai și furtuna din ochi.
Acum scrie, dar nu mai știe ce…

©

Lecție…

Standard

Un lucru am învățat astăzi și anume că este mai bine să lași ca unele persoane să plece din viața ta, iar dacă ele nu vor să plece atunci va trebui să  le alungi tu. Este de ajuns o conversație liniștită prin care să explici tot ce ai de zis și apoi să lași persoana sa plece. Nu pentru totdeauna, nu pentru că așa îți va fi mai bine, dar pentru că trebuie să afli cum te poate schimba absența ei, pentru că trebuie să îți dai seama dacă mai poți privi în ochii acelei persoane cu sinceritate sau dacă vei continua să pleci fruntea ori de câte ori o vei vedea doar pentru că acea persoană nu mai este așa cum ai cunoscut-o.
Un lucru am învățat astăzi: dacă vrei să treci peste anumite lucruri, trebuie să lași să plece acele lucruri din viața ta, ca mai apoi ele să se întoarcă când ești pregătit să le primești cu brațele deschise.
©

Ultima poezie

Standard
”Înconjurat de ziduri reci,
De nămeți mari și grei ca munții…”
Te-ai trezit pentru ultima oară
Și citești primele versuri.
Îți ștergi o lacrimă,
Te hotărâști să uiți tot.
Înainte să îți dai seama,
Închizi ochii,
Dar nimeni nu știe că o faci
pentru ultima oară.
Nu mori…
Doar uiți că nu toate visele strălucesc
Așa ”cum strălucesc sfinții”…
©

Hai să ne sunăm în noapte…

Standard
Hai să ne sunăm în noapte,
Să ne pierdem printre șoapte,
Să ne spunem bazaconii.
Să uităm de reproșuri și regrete,
Să ne facem complimente cochete.
Să-ți spun ”mi-a fost dor…”
Să-mi spui îmi are rău!”
Hai să ne sunăm în noapte,
Hai să fie astă noapte,
Chiar și pentr-ultima oară,
Nu o să mă doară, nu o să te doară.
Hai să ne sunăm în noapte,
Fără alte fapte,
Hai să fie astă noapte
Ultimele-ți dulci șoapte.
©

Dialog 2 (Egoist mi-e gândul)

Standard

        Mă apucă de mână. Căldura corpului său îmi învăluia simțirea și un văl protector năvăli asupra mea. Mă privi direct în ochi, fără vreo ezitare, iar cuvintele începură a cădea din gura lui:
         – Egoist mi-e gândul, egoist mi l-ai făcut să fie în cel de-al unsprezecelea ceas al unei zile. De atunci m-am pierdut pe mine și cu cât depărtarea e mai mare mă rătăcesc mai tare. Egoist mi-e gândul, dar te vreau aproape ca să mă regăsesc pe mine.
         Înlăuntrul meu se dădea o luptă de neînchipuit, magia acelui moment era sublimă, căldura corpului său era înfiorătoare, dar oricât îl priveam, așa cum nici el nu se mai regăsea pe sine, așa nici eu nu-l mai găseam pe el în acei ochi ai nopții.
         – Te privesc pe tine, dar totuși nu te mai văd. Știi? Înainte, în întunericul din ochii tăi eu zăream mereu pe cineva, pe cel care reușea să mă facă să plutesc. Dar acum…acum ochii tăi nu sunt decât întuneric pentru mine…întuneric pe care ceva sau cineva nu mă mai lasă să îl pătrund…nu pot…
         – Ba poți! Uită-te la mine! Sunt eu, doar că am nevoie de tine ca să fiu eu! îmi spune toate acestea în timp ce șiroaie de lacrimi îi inundă chipul.
         – Îmi pare rău…nu pot…îmi pare rău..așa se întâmplă…lucrurile vin și pleacă…e normal…
         Mă îndepărtez cu pași lenți parcă nevrând să mai tulbur liniștea ce se așternu între noi, liniște care se instalase cu mult timp înainte… Mă îndepărtez și las în urmă un chip cu ochii-ntunecați spintecat de durere… îl cunoșteam într-atât de mult încât știam că ar fi vrut să urle, doar că durerea îi blocase vocea… Se uita nedumerit la mine, la depărtarea ce apărea între noi și parcă ar fi vrut să schimbe ceva sau să mai spună ceva…nu mai avea cui.
          Eu…eu mă îndepărtez cu aceeași stare neutră…poate doar absorb puțină suferință de la el. Mie fața nu-mi mai este brăzdată de lacrimi…durere?! cred că am uitat-o demult. Un singur regret am: acela că a trebuit să alung din viața mea un prieten…

            Dacă-l iubeam?
            Mult, poate prea mult la un moment dat.
            Și atunci?
            Iubirea se transformase în indiferență…fărâmele de iubire ce au rămas nu m-au lăsat să îl fac să sufere trăind o iubire aparent împărtășită. Sau poate îl iubeam prea mult și a fost mai bine să îl alung din viața mea înainte ca iubirea să se transforme în obsesie și atunci mai mult rău să îi fac.

©

Liberă

Standard
Simțea parfumul metalic al sângelui cum îi invada nările și fiecare părticică a corului ei începea să vibreze în ritmului valsului morții.
Simțea cum se ridică deasupra tuturor și cum picurii de sânge se izbeau frenetic de frunțile lor.
Deși viața se scurgea din venele ei, cu fiecare picătură de sânge pe care o pierdea simțea cum se trezește la o nouă viață.
Auzea țipetele disperate din jurul ei, dar cântecul bătăilor inimii ce se opreau ușor era atât de liniștitor încât o îndemna la un somn adânc din care nu și-ar mai fi dorit să se trezească…
Simțea că este în sfârșit liberă…
Sângele o eliberase de acea corvoadă meschină ce se numea viață.
Se împerechea cu moartea creându-se o legătură greu de distrus.
Simțea parfumul metalic al sângelui…
Simțea că e liberă…
©