Zboară, iubite…!

Standard
Zboară, iubite, către stele!
Culege un dalb buchet de metafore
ce-ai să le prinzi în părul meu de abanos!
Zboară, iubite, către stele!
Adună-mi albi trandafiri!
Scapă-i de spini,
așează-i frumos lângă inima-mi abia respirândă!
Zboară, iubite, către stele!
Și arată-mi cât de frumos ești!
Păstr-a voi chipul tău senin,
împrejmuit de aștrii
în sufletu-mi nemnărginit,
plin de amintiri…
Și din nou zic:
– Zboară, iubite, către stele,
dar întoarce-te apoi,
când ceasul suna-va ora 11,
să-mi dai cel din urmă sărut
ce va stinge pe veci focul meu…
Zboară, iubite, către stele!
Zboară!…
©
Anunțuri

E timpul…

Standard
Și a mai dispărut cineva
așa cum am dispărut și eu…
Nu știu când,
dar am închis ochii.
Nu pentru totdeauna!
Am închis ochii și m-am lăsat
ușor
în bătaia dulce a vieții
până când un răsărit 
mi-a mângâiat fața…
o voce șoptită îmi spunea:
”E timpul să te întorci!”
©

Fata cu părul de foc scrie (2)…( Trezirea…)

Standard

De regulă, în fiecare dimineață el se trezea înaintea mea doar pentru a mă privi cum dorm chiar și pentru câteva minjte. Spunea că îl inspiram ori de câte ori mă privea dormind, de altfel, îmi și spusese în nenumărate rânduri că sunt muza lui și că nimeni nu l-a mai inspirat așa cum o făceam eu. Și mie îmi place muzica lui…are ceva special în ea…dar în dimineața asta m-am trezit înaintea lui și a fost de parcă mă trezisem dintr-un cosmar…m-am uitat în dreapta mea și l-am zărit pe el, băiatul meu cu ochi verzi…îmi părea atât de străin, nu știu ce se întâmplase…atunci parcă am simțit că vreau să plec, să fug; pereții camerei păreau că se strâng tot mai mult  și că nu mai am scăpare…afară ploua zgomotos…m-am ridicat, m-am acoperit cu un cearceaf și m-am dus la fereastă…nu era nimeni pe stradă. Orașul acum îmi ărea mai trist ca niciodată și parcă așa eram și eu. Perdelele de catifea parcă apăsau cu greutatea lor pe pieptul meu și nu mă mai lăsau să respir… Simțeam ceva ce nu mai simțisem până acum…m-am uitat la pian ca la un obiect necunoscut, străin și apoi m-am uitat din nou la el de paprcă priveam un străin…nu înțelegeam ce se întâmlpă?! Hainele noastre stăteau amestecate pe ușa șifonierului și parcă nu mai puteam suporta gândul că hainele mele vor fi impregnate cu parfumul hainelor acelui bărbat…nu mai înțelegeam de ce mă simt așa…e normal să mă simt așa?!…aș putea să pun aceasta pe seama vremii, aloii? de altfel fiind și prima ploaie ce anunța venirea toamnei…

Am privit din nou patul… l-am privit din nou pe el…o vară întreagă ne-am iubit..De zece zile nu mai ieșisem din dormitorul nostru…dormitorul nostru?! până și asta suna atât de ciudat acum în mintea mea…nu, nu…sigur e din cauza ploii.
S-a trezit și el, dintre cerceafuri văd cum răsare zâmbetul lui ștrengăresc și totodată nu înțelegea ce căutam eu în picioare la ora aia, cum de mă trezisem înaintea lui…l-am privit și eu, puțin nedumerită de tot ce mi se întâmpla acum, dar am ales să mimez fericire, încercând să mă conving și pe mine că această stare e din cauza vremii.
Vine spre mine, lângă fereastră, mă cuprinde în brațe așa cum făcea de ficare dată când stăteam acolo și ne uitam la cuplurile infantile care își pierdeau timpul prin parc.
Am crezut că sentimentul de neliniște va dispărea, dar îmbrățișarea lui nu s-a dovedit a fi decât o încătușare, brațele lui erau ca niște lanțuri acum…abia puteam respira…simțind stânjeneala mea m-a luat în brațe și m-a culcat pe pat…credea că nu am dormit bine din cauza ploii ce se lovea frenetic de acoperișul casei…mă sărută apăsat pe frunte apoi se apropie de pian unde improvizează un cântec de leagăn…
Tot ce țin minte este că am adormit… m-am trezit după câteva ore…el era plecat la o repetiție…sentimentul ciudat de azi dimineață încă nu a dispărut…
©

Dialog 4 (E mai bine așa)

Standard

– Mai vrei să se întoarcă?
– De ce i-aș mai spune să se reîntoarcă când văd cât de fericită e.
– Adică renunți?
– Nu renunț, dar o las acolo, departe…fericirea ei mă umple și pep mine de fericire…cred?!… cred că asta e iubire adevărată. Zâmbește cum sigur nu a mai zâmbit demult, e foarte frumoasă…nu vreau să-i distrug fericirea. Nu aș suporta să o văd supărată și nici nu m-aș mai suporta pe mine…

©

Vântul durerii

Standard
Am numărat fiecare adiere de vânt
ce a bătut atunci.
Au fist cu miile și încă nu s-au oprit.
Conitnuă să sfâșie părți din sufletul meu,
dureros și fără milă.
Și fiecare străfulgerare a durerii 
aducea ploaia…
o ploaie rece, grea, 
căzută din oglinda sufletului.
Voce nu mai aveam,
sufletul meu nu mai putea țipa.
Tăcerea avea să-mi fie prieten,
sfeșnic, 
confident.
Dar vântul nu mai contenea
Oricât de amară ar fi fost durerea,
oricât de puternică ploaia.

©

Fata cu părul de foc scrie (1)…( Momente fericite)

Standard

Ah, azi dimineață m-am trezit iar cu zâmbetul lui ștrengăresc în fața ochilor…era băiatul meu cu ochi verzi. Sunt atât de norocoasă, au trecut două luni de când el a apărut în viața mea și totul e pur și simplu magic…astăzi era a șasea zi din seria zilelor în care nu ieșim deloc din casă, dar mă simțeam atât de bine…îmi place cum mă soarbe din priviri…
Și această zi se derulează după același ritual…ne bem cafeaua îndulcită cu sărutări și acoperiți doar de cearceafuri; din când în când el își pierde degetele în părul meu, iar eu simt că sunt din ce în ce mai mult a lui, cu fiecare atingere…apoi mă acoperă subtil, iar el se așează în fața pianului împrăștiind în jur masculinitate, o masculinitate pe care nu am întâlnit-o la niciun bărbat din viața mea…și cântă, îmi cântă numai mie…îmi place muzica lui și așa, cum mă îmbată cu note, fără să îmi dau seama, se așează lângă mine, în pat, și îmi oferă momente ce nu le-aș da pentru nimic în lume…e băiatul meu cu ochi verzi…
Uneori pierdem minute întregi stând la fereastră admirând orașul, descoperind câte un detaliu abstract al acestei imagini urbane…tot de aici vedem și parcul…niciodată nu am putut să înțeleg acele cupluri de modă veche care încă își petrec timpul în parc, pe o bancă, plimbându-se, mâncând  înghețată sub un soare cotropitor când ar putea să se ascundă în intimitatea casei lor, după perdele grele de catifea și să-și trăiască povestea de iubire, exact așa cum făceam și noi… În momentele astea el mă cuprindea în brațe căci îmi plăcea mult să îi simt pieptul încordat lipit de spatele meu…
Odată sau de două ori pe lună susținea un concert în vreo locație luxoasă din oraș sau din afara acestuia..la concertele din oraș îl însoțeam întotdeauna…aveam mereu un loc în primul rând deoarece spunea că îi place să mă simtă aproape…îl umplea de o energie aparte…Îmi plăcea să fiu prezentă acolo, să văd fețele dezamăgite ale fetelor care râvneau la el când intram la brațul lui…era foarte mândru când mă prezenta tuturor, eu eram muza lui.
Toată viața noastră era alcătuită doar din momente frumoase la care oricine ar râvni…când lipsea pentru două-trei zile era mai rău…la început îmi petreceam timpul cu vreo prietenă, care de fapt nu încerca decât să mă convingă că nu este acesta genul de viață la care eu să visez, dar apoi am renunțat sa mai fac asta, iar acele zile le petrec pe o canapea, în fața ferestrei cu o ceașcă de cafea sau un pahar mare de vin roșu, analizând și căutând detalii abstracte la clădirile orașului, lucruri pe care să i le dezvălui când se întoarce și de câteva luni tot așa treceau zilele, iar eu mai mult mă îndrăgosteam de băiatul meu cu ochi verzi…

©

Ți-aș fi dat totul

Standard
Ți-aș fi dat totul în seara asta.
Aș fi început cu talpa piciorului
și aș fi terminat cu buzele mele…
Totul, nu aș fi păstrat nimic
dacă știam că tu poți să ai grijă de mine…
Ți-aș fi dat totul în seara asta
dacă ai fi avut mai mult curaj,
mai multă răbdare…
Ți-aș fi dat până și gândurile mele,
visele mele,
speranțele mele…
Pe toate le-aș fi pus în palma ta puternică…
aș fi simțit că vei avea grijă de ele,
m-aș fi simțit în siguranță.
Aș fi pus geană pe geană
în orice moment,
știind că bravura ta nu are margini…
Ți-aș fi dat totul în seara asta,
dar am păstrat totul…
©