Scrisoare fără destinatar

Standard
Mi-am aşternut gândurile
pe o foaie, 
două, 
trei
sau nu mai ştiu…
Am pus acolo bucurii,
tristeţi,
lacrimi, 
zâmbete,
bârfe,
veşti,
fapte,
îmbrăţişări;
mi-am lăsat sufletul acolo,
pe o foaie,
două,
trei
sau nu mai ştiu,
ascunse într-un plic…
Era aşa de greu!
L-am privit, apoi, 
prin lentilele unui miop
cu sufletul ciopârţit,
dar nu i-am găsit destinatarul…
©

Moarte

Standard
Mi-a atins urechea dreaptă
cu o sărutare…
a aruncat în ea şoapte de dor
şi-a dispărut…
a dispărut în umbra
amintirilor sumbre.
O garoafă albă
 mi-a lăsat la picioare,
sărutând-o înainte…
Mi-a redat libertatea
cu un surâs perfid
ce-ntuneca prezentul…
doar el privea spre viitor…
Eu muream cu o garoafă albă la picioare…
©

Adapost

Standard
Afara tuna…
m-am ascuns in linistea sufletului,
nicio picatura de ploaie nu razbate pana aici.
Cana de ceai imi tine de urat.
O camasa nespalata de ani imi tine de cald…
doar fulgerul imi ofera lumina,
cat o clipire,
cat sa-mi revad ranile
pe care-ntunericul nu le vindeca…
©

Impas

Standard
În timp de zbatere,
de chin,
totul trece pe lângă tine.
Niciodată prea aproape de tine.
Trec secunde, 
zile, 
vânturi,
ploi…
şi trist…
trec oameni;
uită să se mai oprească
şi să dea bineţe sufletului.
Alegi atunci să deschizi 
acea sticlă prăfuită,
prea prost scrijelită,
dar plină de amintiri…
O deschizi sub o lună
ce te face să plângi
şi stai,
şi priveşti,
şi mai stai,
şi plângi,
şi stai…
oameni trec pe lângă tine…
plângi…
©

Cine suntem?

Standard
Cine suntem?
Nu mai ţin minte…
Ştiu doar că doare tot mai puţin amnezia asta,
căci trupul l-am inundat
cu aromă de iasomie,
iar sufletul tresaltă când îl simte…
şi totuşi, cine suntem ?
Suntem cei care ne-am stins
într-un muc de ţigară…
am lăsat în urmă scrum amărui;
Suntem doi ce-am alergat împreună
până când unul a obosit…
celălalt a continuat…
Cine suntem?
Suntem doi ce-am iubit trandafirii
până ce ne-au înţepat
şi unul din noi
a-nceput să-i urască…
Suntem?
Nu mai ţin minte!
Cred că doar am fost…
©

Dorinta

Standard
Ce vreau?
Sa nu mai privești în urma,
sa îmi ridici mana înecată de lacrimi,
sa îmi parfumezi sufletul cu esență de fericire,
dar apoi sa pleci,
departe,
acolo,
peste ape,
unde privirea-mi nu te poate zări,
nici auzi…
©