Turnul

Standard

Și acolo nu era nimeni..niciodată nu fusese cineva cu adevărat..doar umbre ale unor părți de suflet pierdute acolo fără știre…se gândea că presimțise la un moment dat toate acele lucruri, dar nu le băgase în seamă niciodată…presimțise la prima cafea din zi că restul se destrăma ușor.
De ce prefera să se mintă?
Fiecare dintre noi avem nevoie din când în când de câteva minciuni…le-aș numi inocente…dar toată această nevoie vrea să mascheze teama..teama de a ieși la iveală așa cum suntem noi cu tot cu trăirile noastre…trăiri a căror sinceritate uneori ne este greu să o acceptăm, să o vedem, să o confirmăm.
Dar când alegem să privim dincolo de această teamă și să ieșim din cochilia ei ne dăm seama, de fapt, că viața, cu tot cu sinceritatea ei distrugătoare uneori – viața e frumoasă așa…și tare frumoasă e viața când învățăm să acceptăm toate astea…când chiar dacă avem impresia că pe ceea ce stăm se va dărâma, nu se întâmplă așa…și urcăm, urcăm tot mai sus și ajungem să vedem mai departe, mai mult, să admirăm un ansamblu întreg de lumini, zgomote, momente, sentimente, ajungem să simțim altfel bătaia vântului, să respirăm un alt aer, „un aer mai înalt”…

Da, azi m-am urcat în Turnul cu Apă, devenit acum Turnul de Artă și așa e și viața…e temătoare, e nesigură uneori, urci câte o treaptă și te înfricoșezi din ce în ce mai mult…dar mai urci o treaptă..sub tine poți la propriu să vezi treptele pe care le-ai urcat, până unde ai reușit să ajungi….simți altfel adierea vântului și parcă ai vrea să te întorci cât ai văzut și au urcat destul…
Apoi te uiți în sus și vezi unde ai putea ajunge…te uiți la frumusețea ce ți se ivește în jur la acel nivel, apoi ți se face poftă de mai multă frumusețe, de alt aer, altă adiere de vânt…te mai temi puțin, dar alegi să te uiți doar înainte cu gândul la ce te așteaptă mai sus..deja îți închipui cum trebuie să fie acolo…și calci cu teamă și curaj în același timp pe acele trepte…
apoi îți dai seama că îți place și când nu credeai că puteai fi mai curioasă de frumos, de diferit, de mult în fața ochilor…ajungi sus, ajungi la cel mai înalt nivel pe care îl poți atinge…te mai uiți puțin cu teamă în jos, ca să vezi prin câte ai trecut și doar ca să îți reamintești puțin ce ai simțit până acolo…apoi respiri adânc și te bucuri ca un copil de tot ce vezi, de cât de bine e să îți fie satisfăcută foamea de frumos, de libertate, de spațiu, de orizont…

Ce îți mai rămâne de făcut?
Să te bucuri de tot ce ai reușit să faci, să îți accepți fiecare trăire, fiecare sentiment simțindu-l la maxim…să respiri curaj și mereu să mergi mai departe…da, acolo sus a fost frumos, a fost sentimentul de împlinire…acolo a fost exact ca în viață și dacă acolo am reușit se poate reuși și în Turnul vieții…
Știu deja că e frumos acolo sus, dar fiecare frumos e definit mereu altfel…știu că și următorul frumos va fi unic…eu aștept cu nerăbdare să îl trăiesc…
Tu?
Alegi și tu să ajungi sus?

(RALidia)

Anunțuri

Do not stand at my grave and weep, de Mary Elizabeth Frye

Standard

Urmărind un serial am descoperit această poezie, care deși este tristă și este folosită la ceremonii funerare mi s-a părut o poezie foarte frumoasă care unește foarte bine ideea de tristețe și de continuare a vieții.

Conform www.wikipedia.com există mai multe variante ale acestui poem, dar eu citez aici „versiunea finală” așa cum a fost ea publicată de The Times și The Sunday Times, la 5 noiembrie 2004 :

„Do not stand at my grave and weep,
I am not there; I do not sleep.
I am a thousand winds that blow,
I am the diamond glints on snow,
I am the sun on ripened grain,
I am the gentle autumn rain.
When you awaken in the morning’s hush
I am the swift uplifting rush
Of quiet birds in circling flight.
I am the soft star-shine at night.
Do not stand at my grave and cry,
I am not there; I did not die.” – Mary Elizabeth Frye

Țintire

Standard
Țintisem sus fără să știu, dar căzătura n-a durut…
A fost mai mult un zbor vegheat de îngeri, așteptat cu sufletul încarcerat în iluzii.
Țintisem sus… mă bucur c-am căzut…
Nu aveam nevoie să fii acolo să mă prinzi…
Am atins pământul lin, în ritmul vesel al cocostârcilor ascunși de timp.
Țintisem sus…nu pentru mult timp, 
dar acum am să spun că sunt mai sus după fiecare coborâre vegheată de îngeri,
căci sufletul mereu mi-l înalț mai sus, protejat de zgârieturile corpului meu…
Țintisem sus…
acum doar cicatricea stângă îmi mai spune că ar trebui să mă întorc acolo…
RALidia

Povestea asta mă definește

Standard

De câteva luni sunt în Asociația Studenților din facultatea mea.
În cadrul unui proiect din asociație am primit o poveste pe care azi am regăsit-o și care, coincidență sau nu, mă reprezintă foarte mult în acest moment.
Voi așterne în următoarele rânduri această poveste, dar nu înainte de a menționa că nu știu de unde este extrasă această poveste, nu știu cine este autorul, dar nu îmi asum niciun drept pentru aceste rânduri:

„Aceasta este povestea unui rege care a trăit de mult într-o țară îndepărtată ce se întindea de-a lungul mării. Era un rege foarte înțelept și nu precupețea niciun efort ca să-i învețe pe oamenii lui să fie buni. Adesea făcea niște lucruri care oamenilor li se păreau ciudate și fără folos, dar tot ce făcea era ca oamenii lui să învețe să fie muncitori și grijulii.
 – Nimic bun nu i se poate întâmpla unui popor ai cărui oameni se plâng și așteaptă ca alții să le rezolve problemele. Dumnezeu îi ajută pe cei care se străduiesc să găsească soluții la problemele lor.
Într-o noapte, când toți dormeau, a pus o piatră mare în mijlocul drumului care trecea pe lângă palatul lui. Apoi s- ascuns după un gard și a așteptat să vadă ce se va întâmpla. Primul a trecut pe acolo un fermier cu o căruță încărcată cu grâu pe care-l ducea la moară spre a fi măcinat.
– Cine a văzut atâta nepăsare? spuse el nervos. De ce oamenii ăștia puturoși n-au luat piatra din mijlocul drumului. Și așa și-a văzut de drum plângându-se de inutilitatea celorlalți, dar nici măcar nu s-a atins de piatră.
Puțin după aceea, un tănâr soldat și-a făcut apariția. Era foarte vesel, cânta și se gândea la cât de curajos a fost el în război. Soldatul n-a văzut piatra, s-a lovit cu piciorul de ea și a căzut. S-a ridicat în picioare, s-a scuturat de praf, și-a luat sabia de pe jos și a început să spună vorbe urâte la adresa oamenilor leneși care au lăsat o piatră atât de mare în mijlocul drumului. Iar apoi, aplecat, fără să se gândească măcar că ar fi putut să o miște chiar el.
Toată ziua s-a petrecut în acest fel. Toți care treceau pe acolo se plângeau și se văicăreau fiindcă ditamai piatra stătea în mijlocul drumului, dar nimeni n-a atins-o. În cele din urmă, când se întuneca, fata morarului trecu pe acolo. Era foarte obosită fiindcă muncise toată ziua la moară, dar și-a zis către sine:
– E aproape întuneric, cineva s-ar putea împiedica de piatra asta și s-ar putea răni destul de serios. Trebuie să o mișc din drum.
S-a apucat de lucru, dar piatra era foarte grea, așa că a trebuit să muncească mult până când  piatra s-a mișcat din loc. Spre surprinderea ei, a găsit o cutie sub piatră. A ridicat cutia. Era grea pentru că avea ceva înăuntru. Pe cutie era scris :„Această cutie aparține celui care va mișca piatra din drum.” A deschis cutia șia văzut că era plină cu aur.
Fata morarului s-a dus acasă cu bucurie în suflet. Când fermierul, soldatul și toți ceilalți auziră cele petrecute, s-au strâns toți la locul cu pricina și au început să caute peste tot sperând să găsească o bucată de aur.
– Prietenii mei, spuse regele, adesea întâmpinăm obstacole care ne stau în cale. Avem de ales fie să ne plângem că am dat de ele și apoi să le ocolim, fie să le înfruntăm și să vedem cum le putem rezolva. Dezamăgirea este de obicei prețul pe care-l plătim trândăviei.

Apoi înțeleptul rege a încălecat și după ce a spus politicos : Bună seara!, a plecat spre palat.”

Ce faci?

Standard
– Ce faci azi?
– Azi?
Azi te urăsc cu toată ființa mea,
căci rupi din mine, 
delicat,
frânturi de bucurie…
Cu măiestria unui pictor
ce-și așterne pe șevalet muza,
tu rupi frântură,
frântură,
frântură după frântură…
În cele din urmă,
mă lași acoperită doar cu un zâmbet
și aștepți să fiu bine…
În tot acest timp, 
tu,
pictor nesimțit,
închizi totul într-un cufăr plin de sare…
– Și?
– Și?
Nu vezi că mi-e rece acolo?
Smulge-mă din nou din sare
și lipește-mă la loc, 
tu, 
pictor plin de nerușinare…
(RALidia)