După

Standard

Mâna Ei fină smulsese trei panseluțe dintr-o grădină părăsită, aflată la colț de stradă și își văzu reflecția în acele flori atât de delicate, atât de elegante și inocente. A regretat pentru puțin timp că le smulsese viața, dar apoi și-a dat seama că Ea nu mai avea timp de regrete. Timpul se oprise pentru Ea, nu mai mergea înainte, nici înapoi, nici nu mai stătea – pur și simplu, timp nu mai era. Trăia într-un vid pe care și-ar fi dorit să îl găsească mai repede, căci acest vid era o revelație, sentimentele se simțeau altfel, oamenii  nu erau decât niște umbre ipocrite ale realității pe care le putea ignora doar închizând ochii.

Se plimba de-a lungul unei străzi cu case smulse din poveștile cu final fericit, încercând să rememoreze momente cheie din viața Ei, să mai salute încă o dată momentul care a făcut-o cine este acum. Cu o precizie de robot, nu uita să se oprească în fața fiecărei case, întotdeauna o privea începând cu treptele până când ochii Ei întâlneau cerul, apoi privea panseluțele – erau oglindă acum. Și repetă acești pași la nesfârșit până ajunse la casa care termina strada. Aici a stat cel mai mult – a închis ochii când privirea i-a întâlnit cerul și a intrat în casă cu gândul. Îi era mult mai ușor să facă acest lucru. Toate erau așezate la fel, parfumul nu își dădea seama dacă mai era același, dar muzica spărgea puțin liniștea – i-au dat lacrimile. Stând acolo, în acea casă cu gândul și-a dat seama de tot ce i s-a întâmplat.

A făcut un pas înapoi, apoi un altul până a ajuns în stradă. A udat panseluțele cu lacrimi și a plecat spre locul Ei de acum.

Acolo – printre ruine și-a citit numele pe o cruce și s-a făcut una cu pământul…

RALidia

Scrisoare către M.,

Standard

Dragă M.,

Posibil să citești aceste rânduri și să nu îți dai seama că este vorba de tine, posibil să nu fie aceasta inițiala numelui tău, dar așa cum ți-am promis, te voi păstra în anonimitate – totul spre binele tău.

Ce ai făcut? De ce ai tăcut? Unde ne-am greșit? Aș fi vrut să pleci la un moment dat, dar nu aș fi vrut să pleci așa. Aș fi vrut să pleci privindu-mă mai întâi ca să mă conving că asta vrei, aș fi vrut să mă dezbraci de orice dubiu ca să știu ce lăsăm sau nu în urmă, aș fi vrut mai multe. Știam că nu pot obține totul – în definitiv, nici nu știu ce înseamnă totul, dar ultimele gesturi le-aș fi dorit întâmplându-se ca să știu unde să te ascund. Ți-am urmărit trupul depărtându-se atât cât am putut suporta, dar când distanța a devenit tot mai mare am închis ochii și am lăsat doar gândurile să îmi urle – tu nu le mai auzeai.

Mâna mea a rămas paralizată, M., dar tu i-ai dat drumul și nu mi-ai spus când. Rochia de mătase se unduia în bătaia vântului, răspândind parfum între ruinele unui loc uitat de lume. Acolo te-am simțit aproape de mine pentru prima oară, între amăreala unei cafele și priviri deocheate.  Zidurile se ridică în jurul meu și te ascund de restul lumii. Cine știe când mă vei mai privi? Cine știe când îmi vei auzi urletele?

Știi ce am mai făcut? Am lăsat acolo și ultimul tău sărut, gâtul meu încă îi mai simte fiorii. Dacă vei vrea la un moment dat să te întorci, să fii, te rog, singur, și să mă lași să îți arunc în față jigniri. Nu vor mai fi sincere atunci, dar vor fi cuvintele pe care vreau să ți le spun acum.

Dacă te mai întorci, nu mă privi! Ia-mă în brațe ca și cum ar fi ultima oară și nu îmi spune că îți pare rău, doar lasă-mă să văd asta în privirea ta. Lasă-mă să ajung până la sufletul tău și să aflu ce se ascunde cu adevărat acolo.

O parte bună văd în toate aceste lucruri – ai plecat devreme, rana nu ajunsese la os, dar dacă te reîntorci nu mai deschide aceeași rană. Întoarce-te cu un nou cuțit și distruge-mi o altă zonă, durerea nu va fi la fel de mare, iar iertarea va fi mult mai ușoară.

Sper să citești într-o zi această scrisoare, M., dar să nu te simți vinovat. Sentimentele mele poate sunt contradictorii aici, dar așa am fost și noi – mereu opuși lucrurilor normale. Nu te simți vinovat, doar bucură-te că am scris despre tine – nu scriu despre oricine…

Cu drag,

L.

Nu crede tot ce citești aici!

Standard

Nu încerca să înțelegi ce citești aici.

De nenumărate ori m-au abordat cunoștințe sau persoane cu care vorbeam pentru prima oară, întrebându-mă dacă sunt în regulă pentru că au citit ei nu știu ce postare pe blogul meu și din metafora nu știu și-au dat seama că s-ar putea să am o problemă.

Și, spun din nou, nu încerca să înțelegi ce citești aici.

Da, o mare parte din trăirile mele sunt aici, trecute cumva prin filtrul unui om care își dorește să scrie tot mai mult, dar lucrurile nu trebuie exagerate chiar atât de mult.

Sunt bine, dacă vei avea ocazia să mă cunoști sau dacă ai avut ocazia să mă cunoști poți afirma că sunt un om vesel, căruia îi place să zâmbească cât mai mult, să fie cât mai mult timp printre oameni. Dar latura mea sensibilă nu îmi afectează viața.

Acest blog m-a ajutat foarte mult să mă descarc și să transmit și altor oameni ideile pe care mintea mea le naște. Dacă mi-ai marcat viața într-un fel sau altul s-ar putea să te regăsești pe undeva în acest blog, dar oricât de grav ar putea părea să știi că sunt bine. Scrierea pe acest blog constituie treapta pe care trec pentru a arăta că am depășit acel obstacol.

Nu crede tot ce citești aici, nu te gândi la mine când citești ceva de aici, doar raportează lucrurile citite la tine dacă ele ți se potrivesc.

RALidia

Prima variantă

Standard

Gândul tău mai e la mine?

Din a doua variantă, ai făcut-o ultima?

Cuprinde-mi din nou sânii!

Smulge-mă de pe această planetă

să fim dansatori pe o cometă.

Închide-mă în mintea ta

printre mesajele de amor

și invadează-mi sufletul cu parfumul tău amar.

Lovește-mă cu sărutări pe umerii goi

când mă dăruiesc chemării tale.

Atinge-mi delicat vârful piciorului

și trimite-mi fiori în tot trupul.

Sunt a ta, printre fumuri de țigară tot am să te strig,

mi-ai îngenuncheat sentimentele,

nu mai știu cine sunt,

dar lipită de perete, în brațele tale mă topesc.

Fă din mine prima ta variantă,

plimbă-mă printre gândurile tale,

dezbracă-mă cu parfumul tău amar.

RALidia

E minciuna trecătoare?

Standard

Psihologia spune că oamenii au mai multe măști pe care aleg să și le pună atunci când interacționează cu oamenii pentru a schimba tipul lor de relaționare cu acele persoane.

Dar așa este oare? Suntem doar niște oameni inofensivi făcuți din mai multe măști pentru a arăta „în nu știu ce fel?” Așa trebuie să ne comportăm? Ne este mult prea frică de sinceritate? Cum ar fi viețile noastre doar cu o singură mască? Dacă aș avea puterea să îți iau mâine toate măștile și să îți las una singură, cea sau cel care ești tu, cum te-ai simți? Gol? Urât? Trist? Mai puternic? Mai slab? Ți-ar fi frică de ce ai putea descoperi? Te-ai ascunde de lume?

De ce nu putem alege sinceritatea? Mințim atât de mult încât ajungem să ne credem și noi și apoi când suntem acuzați de minciună, spunem că este pentru ultima oară când facem acel lucru. Obținem ce vrem, mărturisim adevărul, apoi ce facem? Vrem ca lucrurile să fie la fel ca înainte, să trecem peste toate neadevărurile pentru că suntem oameni și se întâmplă să greșim atâta fără să ne dăm seama.

E minciuna trecătoare?

Dacă răspunsul este da, când se întâmplă acest lucru?

În momentul în care suntem prinși? Sau în momentul în care nu mai avem ce să facem și pentru a căpăta încredere este mai bine să spunem adevărul?

Eu spun că minciuna nu e trecătoare, vom spune adevărul, dar mereu vom continua să mințim, chiar dacă nu aceeași persoană. Uneori doare, alteori nu doare. Nu doare atunci când îți este foarte ușor să ieși din ecuație, când poți lăsa în urmă totul cu ușurință și când ai învățat ca un maestru cum să te bucuri de fiecare clipă și să nu îți regreți trecutul.

RALidia

Ce cauți, Lidia?

Standard

În fiecare zi mă întreb ce căutăm în această lume, ce căutăm printre oamenii cu care ne petrecem zilele? Căutăm alinare, alungarea singurătății, iubirea, prietenia, amintirile?

Vocea din interior îmi strigă: „Ce cauți, Lidia?”

Suntem artiștii vieții proprii – ne lăsăm semnătura la sfârșitul unei poezii, la sfârșitul nuvelei sau romanului, ne semnăm amintirile de pe pânză în colțul din dreapta jos, ne gravăm în piatră inițialele, ne ascundem numele între partituri, corzi de chitară, clapele pianului, capturăm amintiri și le aruncăm, din liniștea camerei obscure, în realitate.

Totuși: „Ce cauți, Lidia?”

Îmi caut artistul – artist al muzicii, scrierii, amintirii, femeii? Artist al iubirii?

Nu are nume, e cel cu care povestea începe și se termină, mângâie și cântă, artistul care știe unde să picteze cu o mângâiere, care știe cât de intense trebuie să fie cuvintele, artistul care e sincer cu el și cu mine, artistul care cântă în fiecare zi din viața lui despre ceea ce simte.

RALidia

2014 cuvinte pentru 2015!

Standard

2014 ( douămiipaișpe) cuvinte pentru un 2015(douămiicinșpe) altfel, căci doar așa simțim că ne-am trăit viața.

Totul este AICI și ACUM, nimeni nu îmi poate lua acest lucru, așa cum nici măcar cel mai experimentat hoț din această lume nu îmi poate lua momentele douămiipaișpelui.

Azi noapte am înțeles de ce schimbarea anului are loc într-o perioadă atât de rece – 2015 începe înghețat ( așa se întâmplă în fiecare an) și este de datoria noastră să spargem gheața și să îi dăm o formă frumoasă.

Cubul de gheață al douămiipaișpelui are forma oamenilor pe care i-am întâlnit, a momentelor prin care am trecut ( bune, rele, dezamăgitoare, pline de adrenalină, depresive, dar sunt ale mele), se mișcă pe muzica acestui an, plânge de fericire sau de nervi,se droghează cu momente unice, spontane – este dependent de el. Douămiipaișpele meu are forma unei alte eu crescută mai frumos, cu mai mult curaj, cu mai mulți pași de dans.

Iar douămiicinșpele meu a început altfel, cu mai multă căldură, cât să pregătească gheața pentru modelarea ei.

Douămiicinșpele meu va fi unic, va fi despre trăit altfel, despre iubit mai mult, despre muncit acolo unde iubești.

Douămiipaișpe cuvinte pentru douămiicinșpe!