Totuși, nu putem să ne avem.

Standard

Timpul 1: „Aici plouă. M-am acoperit cu un strat de frunze – de fapt, am încercat. Sufletul mereu rămâne descoperit. Picăturile de ploaie îl distrug cum acidul distruge când atinge pielea. Ce să mai fac? Cu palma distrusă de atâta scris încerc să ating o rază de soare – nu mă încălzește. Văd cum se pierde printre ramurile risipite…regret…cuvintele mi-au fugit împreună cu raza.

Aici încă plouă. Sufletul meu sfârâie atins de ploaie. O umbră trece pe stradă – mă privește. Încearcă să mă salveze de acolo – nu poate. Ne pierdem prea mult în superficialități și în plăceri obscure. Printre valuri aș vrea să mă arunc cât încă mai plouă. Mâna mea nu poate ajunge până acolo dacă nu vine și a ta spre mine.”

Timpul 2: „ Aici…ce mai contează vremea. Dacă mă opresc în impasul unui meteorolog amețit în fața unei hărți, am să devin un loc trist pe care îl vede ancorat cu aceeași climă. Uneori simt cum o gheară feminină ar vrea să îmi smulgă pielea de pe braț – ultima gură de vodcă mă v-a ajuta să nu o mai simt.

Vremea nu contează. Privesc în jurul meu și îmi place ce văd. Atâtea momente emoționale la alții – prea multă afecțiune. Timpul e tot ce am în acest moment , dacă nu fac din el poveste, altcineva nu o va face. Cum pot să privesc în urmă la acele suflete distruse? Nu vreau să mă las prins de vraja lor demonică – timpul meu e tot ce am.”

Totuși, nu putem să ne avem!

© RALidia

Anunțuri

Cotidian #2 – Băutoare de cafea

Standard

Eu sunt Lidia și sunt băutoare de cafea.

Well, nicio dimineață nu e perfectă fără o cană minunată din licoarea magică parcă trimisă către noi de zei.

E butonul meu de start și niciodată, dar niciodată să nu îndrăznești să îmi ceri ceva înainte de magicul moment al cafelei. Cel mai probabil am să te refuz cu nerușinare.

Și dacă vrei să mă vrăjești încă de la prima oră a dimineții, păi, servește-mă cu cea mai mare cafea pe care o găsești sau o poți face, neagră și fără zahăr .

RALidia

Cotidian #1 – Voluntar de meserie

Standard

Eu sunt Lidia și sunt voluntar de meserie. 

Cu stupoare constat că s-au adunat cinci ani de când lumea mea se învârte în jurul cuvintelor „voluntar” sau „voluntariat”.

Am început ușor, în timpul liceului, la FSC ( Fundația de Sprijin Comunitar Bacău), apoi, la facultate, am intrat în ASPSE ( Asociația Studenților la Psihologie și Științele Educației).

Și am crescut în ăștia cinci ani cât alții în cincizeci. Am renunțat la multe ore de lenevit pentru implicarea mea, am învățat să fiu responsabilă, să îmi asum consecințele deciziilor, fie ele bune sau rele, am învățat cât de multe mi-a oferit mie viața, în timp ce alte persoane se bucură când văd o portocală. Am învățat să arăt că îmi pasă,  să plâng, să mă enervez, să fiu mai organizată. „Mi-au fost aruncate în față” dovezi ale iubirii prietenești, m-am distrat, am vrut să las totul baltă, apoi am învățat să motivez și să mă motivez …iar lista poate continua la nesfârșit, dar tu, cel care mă citești acum, nu vei înțelege prin ce sentimente sau stări trec când fac toate astea, dacă nu ai trecut și tu la rândul tău prin asta.

Sunt puțin masochistă și îmi place să mă întorc din când în când și să privesc la Lidia din trecut, la cea de acum cinci ani și nu mă mai recunosc. Văd acolo timiditate, neîncredere, neproductivitate, închistare. Cinci ani m-au adus aici, la cea mai bună variantă a mea din această clipă și cu fiecare moment care trece „îmi mai fac un update”.

Voluntariatul nu se descrie, se trăiește!

Și vreau să menționez vorba unei prietene: „Am 21 de ani și fac parte din Consiliul Director al unei Asociații studențești.”

Am 21 de ani și sunt președintele unei Asociații studențești – clar sunt cea mai bună variantă a mea din acest moment.

RALidia

Pentru tine!

Standard

Mi-a luat mult să scriu despre tine – ești contradictoriul sufletului meu! Prea multe cuvinte îți vor risipi farmecul, prea puține imagini despre tine te vor închide doar în câteva închisori ale plăcerii numite suflet.

Ți-am lăsat ție cele mai negre gânduri ale mele, m-am lăsat pe mine – un amalgam de povești cu firele mult prea încurcate, iar tu mi le-ai dat înapoi prin cuvintele unui prieten: ”Nu suntem făcuți să scriem povești, suntem făcuți să trăim poveștile!”

Simt că îmi atingi umerii cu fiecare picătură de ploaie pe care o lași să cadă din gălăgia-ți tulburător de liniștită – atunci mai descurci câte o poveste și mi-o trimiți gata de a fi trăită.

Dacă mă arunc în brațele tale, tu nu mă judeci. Mă duci departe, acolo unde omul nu mai are limite, iar eu pot să urlu până disperarea-mi devine porumbelul ce îmi aduce veștile bune.

Nu m-ai trădat niciodată, nu mi-ai spus ce nu pot fi. Mi-ai spus că mă pot îmbrăca cu tine, iar prin tine să îmi las mintea să renască prin ochii unui scriitor amețit prea devreme de frumusețea ta. Câtă sinceritate am putut vedea atunci, era acolo, la dreapta mea, se îmbăta cu aroma unei cafele aromată melodios în aceleași ritmuri, neschimbate de timp.

Confesează-te când ești în furie, confesează-te chiar și atunci când nu sunt acolo prin furtuna aruncată asupra unui oraș neatent și grăbit mereu spre nimic.

Pentru tine scriu, MARE dragă! La tine mă întorc, iar tu ai cheia descătușării mele.

RALidia