Timpul 1: „Aici plouă. M-am acoperit cu un strat de frunze – de fapt, am încercat. Sufletul mereu rămâne descoperit. Picăturile de ploaie îl distrug cum acidul distruge când atinge pielea. Ce să mai fac? Cu palma distrusă de atâta scris încerc să ating o rază de soare – nu mă încălzește. Văd cum se pierde printre ramurile risipite…regret…cuvintele mi-au fugit împreună cu raza.
Aici încă plouă. Sufletul meu sfârâie atins de ploaie. O umbră trece pe stradă – mă privește. Încearcă să mă salveze de acolo – nu poate. Ne pierdem prea mult în superficialități și în plăceri obscure. Printre valuri aș vrea să mă arunc cât încă mai plouă. Mâna mea nu poate ajunge până acolo dacă nu vine și a ta spre mine.”
Timpul 2: „ Aici…ce mai contează vremea. Dacă mă opresc în impasul unui meteorolog amețit în fața unei hărți, am să devin un loc trist pe care îl vede ancorat cu aceeași climă. Uneori simt cum o gheară feminină ar vrea să îmi smulgă pielea de pe braț – ultima gură de vodcă mă v-a ajuta să nu o mai simt.
Vremea nu contează. Privesc în jurul meu și îmi place ce văd. Atâtea momente emoționale la alții – prea multă afecțiune. Timpul e tot ce am în acest moment , dacă nu fac din el poveste, altcineva nu o va face. Cum pot să privesc în urmă la acele suflete distruse? Nu vreau să mă las prins de vraja lor demonică – timpul meu e tot ce am.”
Totuși, nu putem să ne avem!
© RALidia
Lidia Roca 