Cotidian #3 – Am îndrăznit să mă nasc femeie

Standard

Nu sunt o fanatică când vine vorba de feminism, nu m-am gândit niciodată să mă transform în acea femeie disperată care are impresia că își găsește locul în acest curent, de cele mai multe ori fără să știe ce obiective își dorește să atingă, care sunt ideile pe care le promovează.

Dintotdeauna am privit egalitatea dintre sexe ca pe un acord tacit al respectului reciproc și al independenței. Apoi mai intervine și înțelegerea puterii de acțiune a fiecăruia – știind până unde poate merge fiecare, care ne sunt limitele naturale, nu cele impuse de societate pentru că „așa e mai bine” sau ”așa a fost dintotdeauna”. Oferind omului, indiferent că e femeie sau bărbat, libertatea de acțiune în funcție de limitele lui naturale, poți spune că îi oferi egalitate, individualitate.

De când mă știu, am crescut în casă cu doi bărbați – ulterior, am fost în contexte unde am interacționat cu bărbații, unde bărbații se aflau în poziții de putere și puteau abuza de ceea ce dețineau, dar niciodată nu am simțit că este „inuman” că m-am născut femeie. Am dat respect și am primit respect, mi-am exprimat limitele și le-am cunoscut limitele – nimeni nu a pus problema că sunt slabă, incapabilă sau mai știu eu ce alte adjective pe care nicio persoană nu ar trebui să le audă.

Dar, în urmă cu câteva zile, mi-am dat seama pentru prima dată că în ochii unora, indiferent de felul în care sunt sau acționez, voi fi doar o femeie și, fiind femeie, citez: „ nu am grade, deci nu am dreptul să vorbesc”. Cuvintele astea, nu știu de ce, m-au redus la tăcere și mi-au lăsat un gust amar în gură. Mi-am învârtit rotițele creierului să îi dau o replică care să îi usture conștiința măcar câteva ore, dar nu am reușit.

L-am văzut cum se retrăgea mândru de aceste cuvinte și altele pe care le aruncase pe lângă, iar eu încă mă întreb: ”Revenim oare la perioada în care a te naște femeie este primul blestem din prima secundă din viața ta? Și dacă m-am născut femeie, ce?”

RALidia