Mai mult curaj

Standard

– Dacă va fi să fie, lucrurile se vor așeza ca să se înâmple! mă surprind spunându-mi asta, dar în sinea mea știu că adevărata frază ar fi „Fraiero, de ce nu ai avut mai mult curaj?”

Și acum mă uit în oglindă și mă acuz, sunt propria mea sală de judecată, propriul meu judecător, îmi sunt martor…îmi sunt condamnator și salvator!

– Mai mult curaj ca să ce? Mai mult curaj ca să îmi arunci aspre săgeți de condamnare, mai mult curaj ca să te îmbibi cu parfumul ieftin al vânzătorilor ambulanți, mai mult curaj ca să pleci ochii rușinos la revedere?

– Poate mai mult curaj ca să crești, ca să înveți ceva despre tine! Mai mult curaj ca să nu te mai arunci în chinul subestimării! Nu vezi că tu ceri salvarea, ea trece pe lângă tine și atunci calci strâmb ca să te judece mai mult!

 

Da, nu mi-ar fi lipsit mai mult curaj ca să nu uit cine sunt..cer mai mult căci vreau să scriu povești noi. Dacă mă opresc, te rog, împinge-mă de la spate!

 

RALidia

Anunțuri

Metafora noastră

Standard

Am alergat pe drumuri răpuse de sufletul histrionic al unei meduze,

Am înghețat ploaia ce se năștea în brațele tale,

Am chemat ciripitul ultimei păsări din arca lui Noe,

Am plecat când tu mi-ai spus să stau…

Puterea noastră și-a atins limita –

însângeratele-mi degete nu mai pot continua povestea,

răgușita-ți voce nu o mai poate povesti.

Am mai adormit alte iubiri așa.

Nu ai fost prima, nu vei fi prima.

Privilegiul tău este dorința mea de a fugi.

Uite! Iar mă ascund în spatele versurilor abstracte –

asta mi-ai fost dintotdeauna…

ți-am fost umbra transpirației din noapte.

RALidia

Totuși, nu putem să ne avem.

Standard

Timpul 1: „Aici plouă. M-am acoperit cu un strat de frunze – de fapt, am încercat. Sufletul mereu rămâne descoperit. Picăturile de ploaie îl distrug cum acidul distruge când atinge pielea. Ce să mai fac? Cu palma distrusă de atâta scris încerc să ating o rază de soare – nu mă încălzește. Văd cum se pierde printre ramurile risipite…regret…cuvintele mi-au fugit împreună cu raza.

Aici încă plouă. Sufletul meu sfârâie atins de ploaie. O umbră trece pe stradă – mă privește. Încearcă să mă salveze de acolo – nu poate. Ne pierdem prea mult în superficialități și în plăceri obscure. Printre valuri aș vrea să mă arunc cât încă mai plouă. Mâna mea nu poate ajunge până acolo dacă nu vine și a ta spre mine.”

Timpul 2: „ Aici…ce mai contează vremea. Dacă mă opresc în impasul unui meteorolog amețit în fața unei hărți, am să devin un loc trist pe care îl vede ancorat cu aceeași climă. Uneori simt cum o gheară feminină ar vrea să îmi smulgă pielea de pe braț – ultima gură de vodcă mă v-a ajuta să nu o mai simt.

Vremea nu contează. Privesc în jurul meu și îmi place ce văd. Atâtea momente emoționale la alții – prea multă afecțiune. Timpul e tot ce am în acest moment , dacă nu fac din el poveste, altcineva nu o va face. Cum pot să privesc în urmă la acele suflete distruse? Nu vreau să mă las prins de vraja lor demonică – timpul meu e tot ce am.”

Totuși, nu putem să ne avem!

© RALidia

Pentru tine!

Standard

Mi-a luat mult să scriu despre tine – ești contradictoriul sufletului meu! Prea multe cuvinte îți vor risipi farmecul, prea puține imagini despre tine te vor închide doar în câteva închisori ale plăcerii numite suflet.

Ți-am lăsat ție cele mai negre gânduri ale mele, m-am lăsat pe mine – un amalgam de povești cu firele mult prea încurcate, iar tu mi le-ai dat înapoi prin cuvintele unui prieten: ”Nu suntem făcuți să scriem povești, suntem făcuți să trăim poveștile!”

Simt că îmi atingi umerii cu fiecare picătură de ploaie pe care o lași să cadă din gălăgia-ți tulburător de liniștită – atunci mai descurci câte o poveste și mi-o trimiți gata de a fi trăită.

Dacă mă arunc în brațele tale, tu nu mă judeci. Mă duci departe, acolo unde omul nu mai are limite, iar eu pot să urlu până disperarea-mi devine porumbelul ce îmi aduce veștile bune.

Nu m-ai trădat niciodată, nu mi-ai spus ce nu pot fi. Mi-ai spus că mă pot îmbrăca cu tine, iar prin tine să îmi las mintea să renască prin ochii unui scriitor amețit prea devreme de frumusețea ta. Câtă sinceritate am putut vedea atunci, era acolo, la dreapta mea, se îmbăta cu aroma unei cafele aromată melodios în aceleași ritmuri, neschimbate de timp.

Confesează-te când ești în furie, confesează-te chiar și atunci când nu sunt acolo prin furtuna aruncată asupra unui oraș neatent și grăbit mereu spre nimic.

Pentru tine scriu, MARE dragă! La tine mă întorc, iar tu ai cheia descătușării mele.

RALidia

Mai e loc și pentru poezie?

Standard

În urmă cu câțiva ani am început să scriu și am început cu poezie. În acea vreme, o adolescentă care descoperă realitatea, poezia era unica scăpare, era locul de refugiu unde furtuna lovea doar cuvintele.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, poezia lăsa ușor-ușor loc și textelor în proză, dar…Mai e nevoie de poezie?

Am să spun un răspicat „DA!” – un răspuns subiectiv, un răspuns văzut prin prisma unui om pentru care poezia a făcut minuni. Da, mai avem nevoie de poezie pentru cât de versatilă poate fi, pentru ceea ce poate transmite, pentru unicitatea pe care ne-o poate oferi.

Pe mine poezia m-a ajutat să mă descarc în fața lumii, fără ca aceasta să înțeleagă ce vreau să transmit, mi-a oferit o sinceritate învăluită în mister.

Sunt omul care sunt acum pentru că am ales să mă descarc așa, fără ca cineva să mă judece pentru ceea ce simt sau pentru ceea ce gândesc.

RALidia

Lasă-mă!

Standard

În brațele tale trebuie să fiu eu și să mă droghez cu parfumul tău.

Trebuie să mă privești mai repede și să nu uiți că minciunile celorlalți nu le ascult.

Stai cu mine pe ritmul acestei melodii și culege-mi sufletul de printre deciziile proaste.

Lasă-mă să am grijă de tine, căci încep despre tine a scrie.

Și nu îmi e bine! Unde să îți mai caut brațele?

Spre care cer să mai strig?

Printre care fețe cunoscute sau necunoscute să te mai caut?

Printre care glume să îți mărturisesc ce simt?

În care nopți îmi vei spune spre ce privești?

Căutăm același lucru, dar măștile nu ne lasă să ne găsim.

Țigările se aprind una după una, dar gândurile nu știu unde să se oprească.

Ești tu, cel cu brațe puternice?

Sau te ascunzi în spatele bagajului tău?

Lasă-mă să îl deschid! Îți promit că nu mă va îngreuna, nu mă va duce mai departe, nu va mai știi nimeni.

Lasă-mă să te iau în brațe și sărută-mi umărul…

Eu am să mă predau chemării tale…

RALidia

Postare de 21

Standard

Douăzecișiunu, dar nu știu ce să scriu…

Ar trebui să scriu foarte mult despre oameni, ar trebui să scriu la nesfârșit despre ei – fac viața frumoasă, oferă zâmbete, îți oferă și obstacole. Într-un cuvânt: crești!

Douăzecișiunu și suflet de zburdalnic, precum începutul primăverii…

S-au făcut douăzecișiunu de romane de povestit nepoților și timpul trece frumos, în fiecare zi.

Douăzecișiunu pentru mine…cu oameni…

RALidia