Metafora noastră

Standard

Am alergat pe drumuri răpuse de sufletul histrionic al unei meduze,

Am înghețat ploaia ce se năștea în brațele tale,

Am chemat ciripitul ultimei păsări din arca lui Noe,

Am plecat când tu mi-ai spus să stau…

Puterea noastră și-a atins limita –

însângeratele-mi degete nu mai pot continua povestea,

răgușita-ți voce nu o mai poate povesti.

Am mai adormit alte iubiri așa.

Nu ai fost prima, nu vei fi prima.

Privilegiul tău este dorința mea de a fugi.

Uite! Iar mă ascund în spatele versurilor abstracte –

asta mi-ai fost dintotdeauna…

ți-am fost umbra transpirației din noapte.

RALidia

Cotidian #4 – ”Iubesc să București!”

Standard

Anul 2013 a fost anul în care am ales unde îmi voi petrece cel puțin următorii trei ani din viață. După lungi dezbateri cu ai mei, comparat situații, după mai multe discuții cu persoane care deja au plecat de acasă pentru a studia în alt oraș, am ales „să mă BUCURești”.

Au trecut doi ani de când locuiesc acolo și pot spune că energia bucureșteană mi-a intrat în sânge și nu o mai pot scoate de acolo. Acomodarea a fost mult mai rapid decât aș fi crezut că se poate întâmpla, iar acum acest oraș mă umple de viață prin agitație, trafic, oameni grăbiți, locuri prea populate sau deloc populate.

Nimic nu poate înlocui sunetul orașului din timpul nopții, stropit cu câteva guri de vin – pentru cunoscători, roșu demisec.

București-ul e spontan – oamenii cu care te vei întâlni pe stradă, niciodată nu vor fi aceeași, traseul pe care îl urmezi pentru a ajunge într-un anume loc, de foarte puține ori va avea aceeași durată.

Niciodată nu vei știi la ce să te aștepți când vei da colțul. Poți ieși din casă cu gândul că și în această zi te vei opri la colț pentru un mic dejun pe fugă, dar constați că în locul acelui chioșc, acum se află un magazin de gablonțuri. Sau pleci liniștit spre tramvai – știi că așa ajungi mereu la muncă și e cel mai rapid traseu, ehhh, peste noapte linia a fost închisă din cauza construcțiilor.

Iubesc stilul de viață al București-ul, e mereu AICI și ACUM, niciodată nu știi la ce să te aștepți și poți spune că ești mereu într-un treasure hunt cu provocări surprinzătoare la fiecare pas.

RALidia

Cotidian #3 – Am îndrăznit să mă nasc femeie

Standard

Nu sunt o fanatică când vine vorba de feminism, nu m-am gândit niciodată să mă transform în acea femeie disperată care are impresia că își găsește locul în acest curent, de cele mai multe ori fără să știe ce obiective își dorește să atingă, care sunt ideile pe care le promovează.

Dintotdeauna am privit egalitatea dintre sexe ca pe un acord tacit al respectului reciproc și al independenței. Apoi mai intervine și înțelegerea puterii de acțiune a fiecăruia – știind până unde poate merge fiecare, care ne sunt limitele naturale, nu cele impuse de societate pentru că „așa e mai bine” sau ”așa a fost dintotdeauna”. Oferind omului, indiferent că e femeie sau bărbat, libertatea de acțiune în funcție de limitele lui naturale, poți spune că îi oferi egalitate, individualitate.

De când mă știu, am crescut în casă cu doi bărbați – ulterior, am fost în contexte unde am interacționat cu bărbații, unde bărbații se aflau în poziții de putere și puteau abuza de ceea ce dețineau, dar niciodată nu am simțit că este „inuman” că m-am născut femeie. Am dat respect și am primit respect, mi-am exprimat limitele și le-am cunoscut limitele – nimeni nu a pus problema că sunt slabă, incapabilă sau mai știu eu ce alte adjective pe care nicio persoană nu ar trebui să le audă.

Dar, în urmă cu câteva zile, mi-am dat seama pentru prima dată că în ochii unora, indiferent de felul în care sunt sau acționez, voi fi doar o femeie și, fiind femeie, citez: „ nu am grade, deci nu am dreptul să vorbesc”. Cuvintele astea, nu știu de ce, m-au redus la tăcere și mi-au lăsat un gust amar în gură. Mi-am învârtit rotițele creierului să îi dau o replică care să îi usture conștiința măcar câteva ore, dar nu am reușit.

L-am văzut cum se retrăgea mândru de aceste cuvinte și altele pe care le aruncase pe lângă, iar eu încă mă întreb: ”Revenim oare la perioada în care a te naște femeie este primul blestem din prima secundă din viața ta? Și dacă m-am născut femeie, ce?”

RALidia

Totuși, nu putem să ne avem.

Standard

Timpul 1: „Aici plouă. M-am acoperit cu un strat de frunze – de fapt, am încercat. Sufletul mereu rămâne descoperit. Picăturile de ploaie îl distrug cum acidul distruge când atinge pielea. Ce să mai fac? Cu palma distrusă de atâta scris încerc să ating o rază de soare – nu mă încălzește. Văd cum se pierde printre ramurile risipite…regret…cuvintele mi-au fugit împreună cu raza.

Aici încă plouă. Sufletul meu sfârâie atins de ploaie. O umbră trece pe stradă – mă privește. Încearcă să mă salveze de acolo – nu poate. Ne pierdem prea mult în superficialități și în plăceri obscure. Printre valuri aș vrea să mă arunc cât încă mai plouă. Mâna mea nu poate ajunge până acolo dacă nu vine și a ta spre mine.”

Timpul 2: „ Aici…ce mai contează vremea. Dacă mă opresc în impasul unui meteorolog amețit în fața unei hărți, am să devin un loc trist pe care îl vede ancorat cu aceeași climă. Uneori simt cum o gheară feminină ar vrea să îmi smulgă pielea de pe braț – ultima gură de vodcă mă v-a ajuta să nu o mai simt.

Vremea nu contează. Privesc în jurul meu și îmi place ce văd. Atâtea momente emoționale la alții – prea multă afecțiune. Timpul e tot ce am în acest moment , dacă nu fac din el poveste, altcineva nu o va face. Cum pot să privesc în urmă la acele suflete distruse? Nu vreau să mă las prins de vraja lor demonică – timpul meu e tot ce am.”

Totuși, nu putem să ne avem!

© RALidia

Cotidian #2 – Băutoare de cafea

Standard

Eu sunt Lidia și sunt băutoare de cafea.

Well, nicio dimineață nu e perfectă fără o cană minunată din licoarea magică parcă trimisă către noi de zei.

E butonul meu de start și niciodată, dar niciodată să nu îndrăznești să îmi ceri ceva înainte de magicul moment al cafelei. Cel mai probabil am să te refuz cu nerușinare.

Și dacă vrei să mă vrăjești încă de la prima oră a dimineții, păi, servește-mă cu cea mai mare cafea pe care o găsești sau o poți face, neagră și fără zahăr .

RALidia

Cotidian #1 – Voluntar de meserie

Standard

Eu sunt Lidia și sunt voluntar de meserie. 

Cu stupoare constat că s-au adunat cinci ani de când lumea mea se învârte în jurul cuvintelor „voluntar” sau „voluntariat”.

Am început ușor, în timpul liceului, la FSC ( Fundația de Sprijin Comunitar Bacău), apoi, la facultate, am intrat în ASPSE ( Asociația Studenților la Psihologie și Științele Educației).

Și am crescut în ăștia cinci ani cât alții în cincizeci. Am renunțat la multe ore de lenevit pentru implicarea mea, am învățat să fiu responsabilă, să îmi asum consecințele deciziilor, fie ele bune sau rele, am învățat cât de multe mi-a oferit mie viața, în timp ce alte persoane se bucură când văd o portocală. Am învățat să arăt că îmi pasă,  să plâng, să mă enervez, să fiu mai organizată. „Mi-au fost aruncate în față” dovezi ale iubirii prietenești, m-am distrat, am vrut să las totul baltă, apoi am învățat să motivez și să mă motivez …iar lista poate continua la nesfârșit, dar tu, cel care mă citești acum, nu vei înțelege prin ce sentimente sau stări trec când fac toate astea, dacă nu ai trecut și tu la rândul tău prin asta.

Sunt puțin masochistă și îmi place să mă întorc din când în când și să privesc la Lidia din trecut, la cea de acum cinci ani și nu mă mai recunosc. Văd acolo timiditate, neîncredere, neproductivitate, închistare. Cinci ani m-au adus aici, la cea mai bună variantă a mea din această clipă și cu fiecare moment care trece „îmi mai fac un update”.

Voluntariatul nu se descrie, se trăiește!

Și vreau să menționez vorba unei prietene: „Am 21 de ani și fac parte din Consiliul Director al unei Asociații studențești.”

Am 21 de ani și sunt președintele unei Asociații studențești – clar sunt cea mai bună variantă a mea din acest moment.

RALidia

Pentru tine!

Standard

Mi-a luat mult să scriu despre tine – ești contradictoriul sufletului meu! Prea multe cuvinte îți vor risipi farmecul, prea puține imagini despre tine te vor închide doar în câteva închisori ale plăcerii numite suflet.

Ți-am lăsat ție cele mai negre gânduri ale mele, m-am lăsat pe mine – un amalgam de povești cu firele mult prea încurcate, iar tu mi le-ai dat înapoi prin cuvintele unui prieten: ”Nu suntem făcuți să scriem povești, suntem făcuți să trăim poveștile!”

Simt că îmi atingi umerii cu fiecare picătură de ploaie pe care o lași să cadă din gălăgia-ți tulburător de liniștită – atunci mai descurci câte o poveste și mi-o trimiți gata de a fi trăită.

Dacă mă arunc în brațele tale, tu nu mă judeci. Mă duci departe, acolo unde omul nu mai are limite, iar eu pot să urlu până disperarea-mi devine porumbelul ce îmi aduce veștile bune.

Nu m-ai trădat niciodată, nu mi-ai spus ce nu pot fi. Mi-ai spus că mă pot îmbrăca cu tine, iar prin tine să îmi las mintea să renască prin ochii unui scriitor amețit prea devreme de frumusețea ta. Câtă sinceritate am putut vedea atunci, era acolo, la dreapta mea, se îmbăta cu aroma unei cafele aromată melodios în aceleași ritmuri, neschimbate de timp.

Confesează-te când ești în furie, confesează-te chiar și atunci când nu sunt acolo prin furtuna aruncată asupra unui oraș neatent și grăbit mereu spre nimic.

Pentru tine scriu, MARE dragă! La tine mă întorc, iar tu ai cheia descătușării mele.

RALidia